A fost odată ca niciodată un om care s-a închis în sine. Trăise destul printre ceilalți asemeni lui, iubise, fusese dezamăgit, apreciase, desconsiderase, petrecuse, urlase în singurătate. Ai putea spune că, dacă s-ar fi apucat să picteze un tablou folosind pe post de culori toate trăirile lui, ar fi realizat un frumos curcubeu.
Dar într-o zi s-a hotărât să se închidă în sine și să caute ceea ce îi lipsea: liniștea interioară. Să o caute sau să o făurească, încă nu știa exact cum avea să procedeze. S-a închis în casa lui, alături de cărțile sale, a ferecat ușile și ferestrele să împiedice zgomotul lumii să ajungă până la el, s-a scufundat în fotoliul său preferat și a început să caute.
Nu știu dacă și-a găsit-o sau nu, știu doar că a stârnit curiozitatea celor din jur. De ce petrece atâta timp singur acolo? E mort? E nebun? Meditează sau construiește un plan pentru distrugerea lumii? Cum veștile rele circulă mai repede decât cele bune, curând oamenii care treceau prin fața casei sale au început să creadă că acolo se întâmplau multe lucruri necurate, ba chiar gândeau că cel închis acolo nici nu ar aparține speciei umane. De câte ori treceau pe acolo, țipau și îi aruncau vorbe de ocară, apoi au început să arunce și cu pietre nu doar cu vorbe.
Cam așa se întâmplă, cu cât îți cauți liniștea, cu atât o tulburi pe a altora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu