Ni se întâmplă de multe ori să ajungem acolo, în punctul ăla în care îți vine să-ți bagi picioarele în ea de viață. Câți nu au ajuns până acolo? O dată? De două ori? De sute de ori? Priveam în gol și îmi ziceam: Gata! Până aici! Îmi ajunge! Nu mai suport!
Am privit în jos. Nu îmi dădeam seama cât de adânc era hăul în care aveam de gând să îmi găsesc scăparea. O ceață fină plutea între pereții abrupți ascunzându-i adâncurile.
-Da, acolo o să fie mai bine! îmi ziceam privind în urmă la furtuna care se apropia de mine cu norii ei negri, cu vânturi puternice, cu tunete și fulgere uriașe. Da, așa îmi părea lumea din jurul meu, o furtună violentă din care îmi spuneam că nu am nicio șansă de a scăpa nevătămat. Trebuia să îmi dau drumul în prăpastie și să scap de toate. Mă simțeam la capătul puterilor.
Atunci mi-a trecut pentru prima dată prin minte. Dar oare ce mă aștepta dincolo de ceața aceea fină? Liniștea eternă? Sau poate o altă furtună mai puternică decât asta care se apropie? Sau poate, de ce nu, o cădere eternă? Am privit din nou în urmă. Furtuna părea și mai aproape, și mai furioasă, și mai violentă. Ce să fac? Ce să aleg? Îmi era evident că nu pot trăi la nesfârșit acolo, pe margine. Trebuia să iau o decizie!
Și am decis! Decât să mă scufund în ceața aceea fină care nu îmi spunea nimic, mai bine înfrunt furtuna. Până la urmă, cât poate să dureze o furtună? O oră, o zi cel mult. Și gata, cer senin, soare, curcubeu.
Trece asta, vine alta...
RăspundețiȘtergere