Tu
ai greșit ? Da, sigur că ai greșit.
Nu numai tu, și
eu, si ea, și ei... Cu toții am greșit. Am greșit de la simplu (vărsatul
cafelei pe tastatura colegului, spartul bibeloului bunicii, sau ce clișeu vrei
tu) până la complex, până la oribil. I-ai rănit pe cei care te iubesc și pe
care îi iubești, fie ei iubite/iubiți, părinți, prieteni dragi, rubedenii,
animale de companie, și așa mai departe. Iar atunci când îi rânești pe cei iubiți
te rânești pe tine, când îi trădezi ți-o faci ție, când îi dezamăgești... Rănile
pe care ni le facem singuri sunt mai adânci decât cele pe care ni le fac alții,
iar rănile făcute de alții ne fac sa ne adâncim propriile răni: e vina mea că
am fost înșelat, n-am oferit destul; e vina mea că am fost trădat, n-am fost
suficient; e vina mea că am fost părăsit, n-am iubit destul.
Ceea ce ne
spune sufletul despre propriile răni este contra-intuitiv: de cele mai multe
ori suntem părăsiți pentru că iubim prea mult, pentru că suntem “prea” devotați,
pentru că oferim totul fără sa cerem nimic înapoi...
Dar, sa facem
un exercițiu: sa revizitam rănile. Ele sunt 10 la număr. Prin exercițiul făcut
mai sus, am stabilit ca vina ne aparține, am comis “crima”.
|
|
“-
Gândești ca o varză!
Îmi
răsună în minte vocea profesoarei de română.”
|
|
Deci, să
rănești pe cineva e foarte ușor si de cele mai multe ori gratuit, poate chiar
involuntar. Profesorii sunt pentru noi niște mentori, fie că vor fie că nu, fie
că se pricep sau ba. Poate le urmam exemplul și devenim profesori ca să
inspiram la rândul nostru, sau poate fugim de exemplul lor negativ și facem cu
totul și cu totul altceva (macaragiu e primul exemplu care-mi trece prin cap).
Sau poate suntem încăpățânați, cine știe? Astfel de decizii sunt luate, cred,
cu sufletul – facem ceea ce credem că
e bine, dar oare poți fi vreodată sigur? Nu, alegi cu sufletul și îți muști
buza, sperând că e alegerea “bună”, că totul o să fie bine, că o să fim
fericiți. Apoi fierul încins vine și arde locul, sfârâie și cicatrizează rana
in același timp, n-o lasă deschisă, iar pe corp ne rămân cicatrice daca avem
noroc, sau răni dacă nu.
Ce este
fericirea? La un moment dat ajunge să nu mai conteze, suntem ca pânzele unei corăbii
pe o mare fără vânt si fără valuri. Suntem toropiți de căldura soarelui și răcoriți
de luna mare și rece. Suntem asurziți de liniște iar șirul zilelor si nopților începe
să se rupă, visăm la zgomotul furtunii și la nesperatul vânt care nu mai vine,
realitatea ni se pare vis și visul realitate, visăm cu speranță si ne trezim uscați
de soare sau împietriți de frigul nopții... Nu se întâmplă nimic. Suntem doar noi, cu cicatricele/rănile adunate și
cu tot timpul din lume. Și așa, mai devreme sau mai târziu, le revizitam. Retrăim
focul lor, ne lăsăm mistuiți – asta ne
este pedeapsa. Suntem siguri că
moartea va veni, si paradoxal ne dăm seama că am știut asta de la început. Uităm
de noi, de ei, de zile și de nopți, de moarte, de soare, de vânt, de luna, de
tot! Cu adevărat nimic nu mai contează, închidem ochii și ne lăsăm purtați de
ceea ce o sa vina...
Așa ajungem să
ne lăsăm involuntar purtați ca pânzele unei corăbii care se umflă de vânt, ca
pupa împinsă de valuri. Așa ne ispășim pedeapsa. De-abia atunci ne dăm seama că
fericirea pe care ne-am dorit-o a fost falsă și iluzorie, o proiecție
mincinoasă a mintii de care suntem acum liberi. șăîâț
Astfel,
personajul principal, Scriitorul, a încetat
să mai caute răspunsul. Zilele trec pentru el într-un
șir anapoda și nesfârșit, una dintr-alta și mai fără sens decât cealaltă. Forțat
să scrie de un chip invizibil, povestirile încep să curgă greu, una, două... și
așa mai departe. Le scrie cu grabă, așteptând clipa nesperată a evadării.
Paradoxal, cu cât se afundă mai mult in povești, își dă seama că nu are scăpare
și că temnița îi este, de fapt, casă.
Putem
sa fugim, dar niciodată din noi.
Cătălin Popescu
.
