Iartă! Iartă! Iartă! Apoi va fi mai bine! Mă cam săturasem de toate îndemnurile astea pozitiviste! Oameni buni, chiar credeți că totul este atât de ușor? Închid ochii, pocnesc de trei ori din călcâie ca în basme, și gata! S-a înfăptuit iertarea!
Uite că nu pot! Numai gândul ăsta că aș putea ierta parcă îmi stă ca o piatră de moară! Ce să iert? Că mi s-a făcut rău gratuit, fără să fi făcut nimic? Și să iert? Pentru ce? Cum ar putea un criminal să scape fără pedeapsă. Mi-a ucis! Ce? Niște vise, speranțe, ceva timp... Nu mare lucru. Un fleac! Le recuperez eu de la următorul colț de stradă! Sigur!
-Iartă-i! Nu știu ce fac!
-Ba cred că știu ei destul de bine ce fac! Și o fac cu bună știință! Crimă cu premeditare! Nu este un simplu și banal accident orchestrat de soartă!
-Iartă!
-Cum?
-Simplu! Imaginează-ți că sunt copii, copii fără minte. Încă nu au cunoștințe de șah sau domino să știe ce urmează după fiecare acțiune a lor. Jocul lor se desfășoară aici și acum. Atât. Nu văd mai departe. Ce face cu un copil care greșește? De îl lovești, se înrăiește, devine mai sălbatic. Îi răspunzi la violență cu violență. Îi pui bazele unei noi limbi pe care o va vorbi probabil toată viața. Trebuie să îl înveți s-o uite! La fiecare palmă pe care o dai, durerea loviturii rezonează în tine. O simți usturătoare pe propria piele. Mângâie obrazul pe care îți vine să îl plesnești și pleacă mai departe. O înțepătură de suflet care va trece. Atât!
Iartă, doare mai puțin!
