Oameni - capcană

  Nu mai știu exact ce m-a atras, cum, în ce fel, de ce. Sunt lucruri care la momentul respectiv mi s-au părut lipsite de importanță. Mi-a plăcut și atât. Nu mi-am dat seama că, sub masca aceea a banalului se ascundea și mai mult banal. Totul era neobișnuit de comun. Neobișnuit! Trebuia să fie totuși ceva, măcar un punct care să o scoată din banal, ceva ce nu întâlnești la ceilalți. Am analizat-o, studiat-o în fel și chip. Nimic. Nimic neobișnuit. Exact asta era particularitatea ei. Era ieșit din comun de... comună.

  Sunt oameni care te atrag prin ceva sau, tocmai, prin nimic. Te prind în mrejele lor ca într-o capcană. Uneori te bucuri, alteori te chinui să scapi. Mulți îți întind o capcană cu bună știință, alții fără să își dea seama. Te trezești prins și te întrebi: 

   -Ce caut eu aici? 

În căutarea iubirii...

  Trăise mult timp în întuneric, ca orice viitoare apă curgătoare. Se odihnise în pântecul cald al pământului, se umpluse de energie, dar acum simțea că odihna îi era mai mult decât suficientă. Visase niște brațe deschise care îl așteptau într-un alt colț de lume, acolo unde soarele răsare, brațe întunecoase, vălurite și sărate. Trebuia să le găsească! Așa că și-a adunat toate puterile, s-a încordat și a spart stânca în care era captiv de mii de ani. A izvorât întâi ca un fir de apă limpede și dulce, apoi, pe ce înainta, primea puteri. Se hrănea cu apa ploilor și a altor pâraie mărunte, se înfoia, se tulbura, rodea pietre și stânci, maluri, pământuri nestatornice. Devenise un râu puternic fără să-și fi dat seama. Nu uitase brațele acelea care îl așteptau spre răsărit, nici nu ar fi putut să le uite. Le visa în fiecare seară, scăldat în lumina argintie a lunii. Trebuia să le găsească! Trebuia! Munți i se ridicau în cale, dar el nu renunța. Pe cei mai slabi, îi rodea tăcut și fără milă. Pe cei puternici îi ocolea. Privirea lui era doar spre răsărit!

   -O apă așa de mare cu brațe deschise și sărate? Nu, nu există! Îi spuneau păraiele mărunte de munte.

   -Astea sunt vise! Nu există! Spuneau râurile domoale sorbite de soare în timpul verii.

   Râul nostru nu auzea, continua să creadă că undeva, acolo, la răsărit, se află sufletul său pereche. Se înfuria, se zbuciuma între malurile sale late, se ridica în valuri înalte și se arunca cu putere peste maluri. Uneori, din valurile sale, se ridicau în aer stropi sărați. 

   -Spre răsărit! Spre răsărit! Acolo mă așteaptă...

   Și gândul acesta îi dădea puteri.

   Obosise, obosise de prea mult zbucium, de prea multe stânci sfărâmate, de prea multe unduiri și căutări zadarnice. Aproape se resemnase. O să devină un lac și atât. Se opri și își trase sufletul. În zare, se auzeau valuri izbite de mal, ca o chemare. Pescăruși țipând, ca o chemare. Putea să audă chiar și strigătul mut al scoicilor, al peștilor, al meduzelor. Era aproape. Își adună toate forțele, se umflă pentru ultima dată, străpunse malul înalt și se rostogoli fericit în brațele pe care le visase atâtea secole.

   O găsise. Sufletul pereche!

Din prea multă fericire...

  A fost odată ca niciodată, o țară desprinsă de restul lumii. Aici toată lumea era fericită, era liniște, era iubire, înțelegere. Cerul era veșnic senin, niciun nor nu îl umbrea, nu exista vânt sau ploi. Era senin și călduț, iarba era veșnic verde și florile pline de parfum. Fericire, doar fericire! Oamenii de aici nu cunoșteau tristețea, dezamăgirea, disperarea, nici măcar în cărțile de istorie nu erau menționate. 

   Cu timpul însă, oamenii au început să simtă că le lipsește ceva. Tânjeau după lucruri pe care nici măcar nu le cunoșteau. Voiau... altceva. Au început să se întristeze, să își piardă zâmbetele, să li se întunece chipurile. Cerul a început să se umple de nori și, din când în când se iscau furtuni puternice care smulgeau copacii din rădăcini, distrugeau case, culcau iarba la pământ. Oamenii au învățat să plângă... asemeni ploii. 

   Aveau din nou senzația că le lipsește ceva. Dar de data asta știau sigur ce. Le lipsea ceea ce au avut cândva, FERICIREA, pe care, în lipsa tristeții, nu au știut să o aprecieze. 

   Nu apreciezi ceea ce ai decât atunci când pierzi. Și când recapeți, e aur curat!

Alegeri

  Cam asta este lumea, o pajiște în mijlocul Universului. Eu? Sunt în centru. Nu, nu mă refer la importanță, ci la poziție. Văd lumea raportată la mine, nu o pot vedea raportată la altcineva, nici măcar la persoana iubită. În condițiile acestea, lumea nu are un centru anume, ci miliarde de puncte, fiecare cu importanța lui. Uite că suntem egali din perspectiva Universului, un punct este un punct și atât, diferă doar poziția geografică. 

   Lumea mea este o pajiște cu flori iar eu mă văd oarecum pornit la „cules”. Cam toți facem asta, alegem cele mai frumoase flori și ni le prindem în buchet, să le avem aproape. Sau le închidem într-o fotografie pe care o așezăm frumos în albumul minții. Aleg! Îmi plac florile viu colorate, simple, parfumate. Asortez și plante fără flori, mai estompează din coloritul buchetului, fire de iarbă, scaieți. Poate că separat par fără sens, dar în buchet dau un farmec aparte. 

   Buchetul meu este destul de voluminos acum, am întâlnit fel și fel de oameni și i-am „cules” pe fiecare. Pe cei dragi, i-am așezat la loc de cinste în centru, pe ceilalți pe margine. Încă nu am terminat, nici măcar nu mă gândesc ce culoare să aibă șnurul pe care îl voi folosi la final. E loc, încă mai e loc. Nu vreau un buchet simplu, din 3-5-7 flori. 

   Cum nu mă prea pricep la flori, le-am cules și pe unele care nu meritau culese, s-au ofilit prea repede sau ascundeau printre frunze și petale țepi ascuțiți. Uite de-asta iubesc trandafirii! Măcar îi au la vedere. Dar nu îmi pare rău, cel puțin am învățat ce flori să culeg. Și încă învăț! Știi, unele au boboci minunați, dar când se desfac, emană un miros pestilențial. 

   Sper că sunt și eu în buchetul altora, la loc de cinste sau chiar și pe margine. 

   Culege-mă!

Pe trepte

  Cu câte nu am comparat viața asta... Cu lucruri mari sau mărunte, pozitive sau negative, reale sau imaginare, oricum numai să fie mai ușor de înțeles. Am văzut-o în fel și chip, în funcție de stare și de moment, am văzut-o ca pe o binecuvântare, ca pe un blestem, ca pe o zi cu soare, ca pe o furtună, ca pe o floare parfumată și prețioasă, ca pe o buruiană. Acum o văd ca pe o scară imensă. Fiecare om reușește să se ridice până la o anumită treaptă. Cu cât ești mai sus, cu atât te poți considera un om împlinit. Împlinit? Păi și cel care se află pe prima treaptă se poate considera împlinit. Până acolo trebuia să ajungă. Uite așa îmi pare mie că de fapt, oricum am fi, ne-am atins scopul. Are ea, viața, grijă de asta. Vrem, nu vrem, ne duce până acolo unde trebuie. 

   Unii au aripi și se ridică cu ușurință, alții se târăsc cu greu. Unii sunt inerți, alții fac salturi uriașe, fiecare după cum îi este rostul. Trebuie să accepți asta și să lași pe fiecare acolo unde îi este locul. 

   Nu încerca să îi tragi mai jos, pe treaptă cu tine. S-ar putea să se prăvălească peste tine și să-ți rupă oasele, sau să îi provoci o continuă suferință și întristare. 

   Nu încerca nici să îi ridici la nivelul tău. Poate că pentru o vreme vor reuși să se întindă, asemeni unui elastic, dar până la o anumită limită. Apoi va reveni pe treapta sa, trăgându-te și pe tine după ei. 

    Mă uit în sus, văd oameni. Mă uit în jos, văd oameni. Mă bucur că mă aflu printre ei.

Suflete pereche

Sufletul pereche?

Nu cred că mai rămâne loc de întrebări atunci când îl întâlnești. Nu stai cu ochii pironiți în tavan în miez de noapte și te întrebi: 

   -Este? Nu este?

   Nu mergi pe stradă ținându-te de mână și te întrebi: 

   -Oare mă înșel?

   Nu te trezești într-o îmbrățișare țipând după dovezi. Nu, nu cred că poate fi pătat de Îndoială. E genul acela de legătură care nu are nevoie de timp pentru a deveni solidă. Este făcută deja, cu multe vieți înainte. Doar se regăsește, sau își realizează existența. E ca și cum din masa aceea de oameni care viețuiește în același timp cu tine, te-ai lovi de cineva cu atâta putere încât fiecare particulă a trupului tău s-ar contopi cu cele ale celuilalt trup. Nu e nevoie de un tipar, de un model, pur și simplu își reia forma „naturală”. 

   În clipa în care îl întâlnești, te simți asemeni unui nou născut. Viața ta abia acum începe cu adevărat.

Ieri - Azi - Mâine

    Trăiește clipa! Trăiește azi! 

   Dar ce facem cu ziua de ieri și cu cea de mâine? Vrem, nu vrem, ne aparțin în aceeași măsură. Încă din vremuri străvechi, oamenii s-au luptat cu această dilemă, care este cea mai importantă dintre cele trei: Ieri, Azi sau Mâine? Cei mai mulți spun că Azi contează, Ieri s-a stins deja iar Mâine este o promisiune despre care nu știm sigur dacă va fi respectată. 

   Cu multă vreme în urmă, când omenirea se bucura încă de copilărie, un rege puternic a dat poruncă să se ridice în centrul orașului trei statui. Una înfățișând o bătrână, reprezenta ziua de Ieri, a doua înfățișând o tânără frumoasă era ziua de Azi și cea de-a treia înfățișa un copil, reprezentând ziua de Mâine. Le-a cerut supușilor să le aducă zi de zi ofrande și să le mulțumească în mod egal. Dar, cu timpul, oamenii au început să îi aducă mai multe ofrande statuii reprezentând ziua de Azi, pentru că era cea mai frumoasă dintre toate.

   Furioasă, Ieri a decis să îi pedepsească și le-a luat tuturor amintirile zilei de Ieri. Unii s-au bucurat, mai ales cei care avuseseră vreun necaz, dar cu timpul și-au dat seama că le lipsesc și clipele fericite. Se simțeau dezorientați și fără rost. Fără experiența zilei de Ieri, omenirea nu putea să progreseze. 

   Mâine le-a luat oamenilor speranța, bucuria. Ce rost are să trăiești doar pentru Azi și atât? Să nu ai pentru ce să-ți faci vise și să înșiri dorințe? Azi se simțea incapabilă să umple sufletul oamenilor cu fericire și mulțumire. 

   Care contează cel mai mult? Eu zic ca toate trei sunt la fel de importante. Nu m-aș putea lipsi de aroma dulce amăruie a zilei de Ieri, nici de prospețimea lui Azi și nici de misteriosul Mâine.

Mări fără delfini

    Am citit cândva o poveste despre oameni buni, oameni frumoși, oameni cu sufletul pur. Locuiau pe o insulă înconjurată de apele reci ale oceanului. O insulă binecuvântată. Drept răsplată pentru bunătatea lor, oamenii primiseră în dar nemurirea. Când le sosea timpul, se îndreptau spre mare cu zâmbetul pe buze și privirea senină, brațele li se lipeau de trup, picioarele se uneau formând o coadă puternică, trupul li se înfășura într-o piele groasă, vineție. Se transformau în delfini.

    M-am așezat vara trecută pe nisipul fierbinte și am așteptat. Soarele își răsfrângea razele asupra mării făcând-o să pară prețioasă. Din când în când câte un pescăruș spărgea sunetul ritmic al valurilor. Briza îmi umplea nările cu miros de alge și apă sărată. Liniște. Nemișcare. La suprafața apei nu răsărea niciun delfin. Poate vara asta...

Delete

    Aș fi putut scrie „șters”, dar „delete” îmi pare că sună mai mecanic, impersonal. 

    Să șterg, aș vrea să șterg multe, să fac o curățenie generală, să arunc tot ceea ce este inutil, ceea ce nu îmi va mai fi de folos niciodată. De parcă aș putea ști cu exactitate ce îmi va mai folosi și ce nu! Încep să selectez, să aleg. Am făcut deja două grămezi imense, una cu lucruri de aruncat și una cu lucruri de păstrat. Le așez la locul lor pe cele pe care am hotărât să le păstrez. Cât spațiu! le privesc cu drag cum se lăfăie pe rafturile aerisite. Îmi întorc privirea spre grămada de aruncat. Sigur? Dar sigur, sigur toate vor dispărea pentru totdeauna din viața mea? Parcă aș mai face o selecție...

    Mă așez din nou și încep să le selectez. Cu siguranță unele dintre ele vor ajunge la locul lor. Parcă le-aș mai păstra, cine știe? Nu neapărat pentru că sunt utile, ci pentru că îmi trezesc amintiri pe care nu aș vrea să le uit. Grămada este acum mai măruntă. Parcă... Uite, de-aia mi-ar trebui o tastă cu „delete” și nu „ștergere”. Ar fi mult mai simplu totul, impersonal. „Delete” fără părere de rău!

    -Prea te supui amintirilor tale! Serios! De ce nu vrei să le arăți odată pentru totdeauna cine este șeful? Poate atunci o să reușești să le tratezi ca pe subalterni, să le „concediezi” fără milă, pe criteriul eficienței? Prea mult „nepotism” în mintea ta”

    DELETE!

Nostalgie? Categoric NU!

   Cu ceva vreme în urmă, sufeream de tristețe cronică, o tristețe dureroasă pe care o simțeam prin tot corpul asemeni viscolului. Ace mărunte se repezeau asupra mea, mă înfășurau și mă izbeau zi de zi. Mă simțeam gol, mai tot timpul, expus, resemnat. Uneori zâmbeam, dar zâmbetul meu părea caraghios. Mă simțeam asemeni unui clown trist pictat în culori vesele. Trecusem de faza aceea de zbucium și hohote de plâns înăbușite în pernă. Eram un om trist și atât. Mă consolam cu gândul că așa trebuie să fie, sunt oameni fericiți și triști ca mine. Nu putem fi toți la fel, fericiți. 

    Acum e liniște, cald, fericire. Simt cum toate tăieturile acelea fine făcute de ger, se închid și tac. Asemeni vulcanilor stinși. Sper să se fi închis pe vecie.

Limite

    -Este atâta mare în mine...

    Se așezase pe nisipul umed și își trimisese gândul departe. Ochii îi păreau plini de visuri, plini până la refuz, atât de plini încât păreau să lăcrimeze de greutatea poverii. 

    Marea din ea... O vedeam frământând nisipul cu degetele ei lungi și subțiri, neliniștită. Măcina tăcută asemeni mării. Neliniște, probabil așa se simțea, neliniștită ca și marea. Se izbea zi de zi de probleme, de griji, de dezamăgiri, le îmbrățișa în lacrimi sărate, le rodea cu furie, înghițea în adângurile ființei ei toate firele mărunte pe care le disloca. Le arunca în întuneric și spera să nu le mai aducă niciodată la suprafață. Era felul ei de a lupta cu viața. Dacă nu o poți doborî dintr-o lovitură, măcar să o macine încetul cu încetul, pe nesimțite.

    -Nu-mi plac limitele, niciodată nu mi-au plăcut. Știu că ele există, nu au cum să nu existe, dar nu îmi place să le știu. Aș vrea să am puterea de a mă întinde până în apropierea lor fără să le ating. Nu aș vrea să știu unde îmi este capătul. Mi-ar părea trist să știu că atât sunt eu. Mă chinuie gândul acesta uneori, mai ales în nopțile cu lună plină când nu pot să dorm. Mă simt ca o mare care își revarsă în fiecare clipă valurile pe mal. Nu își suportă limita malului, știe că nu o poate depăși așa că o roade încetul cu încetul în fiecare zi. Și malul nici nu simte. Nu simte rana care îi stă mai tot timpul deschisă și pe care marea i-o ascunde cu alge și scoici fărâmate. E ca un condamnat pe viață care sapă cu o coadă de lingură în peretele gros al închisorii. Încet, încet, cu răbdare, va depăși limitele impuse. Va ieși la lumină. Apoi va întâlni alte limite. Cam la asta se rezumă viața, lupta cu limitele. 

Sărutări...

În nopțile fierbinți de vară, parcă și zgomotele se topesc și se scurg resemnate în Liniște. Le aud cum picură peste pervarzul mult prea încins de căldura zilei, sfârâie puțin, apoi dispar. E liniște. Asta emană și trupul tău fierbinte când dormi. Liniște. 

   Ce gânduri ți-or fi sfârâind în spatele pleoapelor? Ce vise? Câte dorințe îți mișună sub piele? 

   Știi cum ți-e trupul? Un lan de grâu copt în care săruturile mele au înflorit ca macii...

Zi toridă

    Torid... Da, primul gând îți zboară la zilele de vară. Căldură sufocantă, moleșeală dusă la extrem, totul clocotește în jurul tăi și în tine. Apoi vine toamna, vânt rece, ploi, totul se domolește.

    Zi toridă în gânduri... Uite că dacă stau să mă gândesc mai bine, în mintea mea e vară mereu. Chiar dacă uneori îmi pare totul străin și rece. E vară chiar și în miezul iernii, când viscolul se izbește fără milă de trupul meu înfășurat în prea multe haine și îmi îngreunează pleoapele cu zăpadă. Privesc în interior și le văd scăldându-se aurii într-o mare de soare. O toropeală plăcută mă face să mă afund în ele. Le simt fierbinți și aspre, asemeni nisipului încins de pe plajă. Și ele mă înghit cu lăcomie, mă cuprind cu totul, și atunci cad într-o dulce visare.

     Peisajul se schimbă de fiecare dată, un munte înalt cu vârfuri ascuțite, o câmpie netedă cu drumuri prăfuite, șerpuitoare, o mare liniștită, un pârâu de munte neliniștit, păduri dese sau deșerturi aride. Aici simt că am puteri nebănuite, pot călători oriunde într-o clipită!

       Aici cu toții suntem Superman!