Cândva îmi doream cerul. Mă fascina imensitatea aceea albastră presărată cu nori pufoși, sau bezna din care răsăreau miliarde de stele. Iubeam libertatea pe care mi-o inspira, libertatea vântului care se strecura prin tot și toate, care se dezlănțuia în voie deasupra pământului. Pământul? Îmi părea inert, anost, fără viață. Viața este acolo sus, în împărății de poveste, acolo unde încă mai zburdă zmeii de hârtie.
Acum? Îmi doresc mai mult siguranța pământului, stabilitatea, liniștea. Da, știu, este o liniște aparentă. Din când în când pământul se cutremură sau își dărâmă munții, dar îmi rămâne siguranța câmpiei și sentimentul că cineva mă ține strâns în brațe. Până la urmă, nu asta înseamnă forța gravitațională? Îmbrățișarea pământului care nu se îndură să ne lase cerului...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu