Cu câte nu am comparat viața asta... Cu lucruri mari sau mărunte, pozitive sau negative, reale sau imaginare, oricum numai să fie mai ușor de înțeles. Am văzut-o în fel și chip, în funcție de stare și de moment, am văzut-o ca pe o binecuvântare, ca pe un blestem, ca pe o zi cu soare, ca pe o furtună, ca pe o floare parfumată și prețioasă, ca pe o buruiană. Acum o văd ca pe o scară imensă. Fiecare om reușește să se ridice până la o anumită treaptă. Cu cât ești mai sus, cu atât te poți considera un om împlinit. Împlinit? Păi și cel care se află pe prima treaptă se poate considera împlinit. Până acolo trebuia să ajungă. Uite așa îmi pare mie că de fapt, oricum am fi, ne-am atins scopul. Are ea, viața, grijă de asta. Vrem, nu vrem, ne duce până acolo unde trebuie.
Unii au aripi și se ridică cu ușurință, alții se târăsc cu greu. Unii sunt inerți, alții fac salturi uriașe, fiecare după cum îi este rostul. Trebuie să accepți asta și să lași pe fiecare acolo unde îi este locul.
Nu încerca să îi tragi mai jos, pe treaptă cu tine. S-ar putea să se prăvălească peste tine și să-ți rupă oasele, sau să îi provoci o continuă suferință și întristare.
Nu încerca nici să îi ridici la nivelul tău. Poate că pentru o vreme vor reuși să se întindă, asemeni unui elastic, dar până la o anumită limită. Apoi va reveni pe treapta sa, trăgându-te și pe tine după ei.
Mă uit în sus, văd oameni. Mă uit în jos, văd oameni. Mă bucur că mă aflu printre ei.
Omul avanseaza pe scara vietii pana cand isi atinge limita incompetentei. Cat de frumos ati spus despre acest mare adevar! Felicitari!
RăspundețiȘtergere