A fost odată ca niciodată, o țară desprinsă de restul lumii. Aici toată lumea era fericită, era liniște, era iubire, înțelegere. Cerul era veșnic senin, niciun nor nu îl umbrea, nu exista vânt sau ploi. Era senin și călduț, iarba era veșnic verde și florile pline de parfum. Fericire, doar fericire! Oamenii de aici nu cunoșteau tristețea, dezamăgirea, disperarea, nici măcar în cărțile de istorie nu erau menționate.
Cu timpul însă, oamenii au început să simtă că le lipsește ceva. Tânjeau după lucruri pe care nici măcar nu le cunoșteau. Voiau... altceva. Au început să se întristeze, să își piardă zâmbetele, să li se întunece chipurile. Cerul a început să se umple de nori și, din când în când se iscau furtuni puternice care smulgeau copacii din rădăcini, distrugeau case, culcau iarba la pământ. Oamenii au învățat să plângă... asemeni ploii.
Aveau din nou senzația că le lipsește ceva. Dar de data asta știau sigur ce. Le lipsea ceea ce au avut cândva, FERICIREA, pe care, în lipsa tristeții, nu au știut să o aprecieze.
Nu apreciezi ceea ce ai decât atunci când pierzi. Și când recapeți, e aur curat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu