A fost odată ca niciodată un împărat care domnea peste o țară foarte bogată. Teritoriul său se întindea de la mare până la vârfurile cele înalte ale munților. Pământul său ascundea bogății nemaiîntâlnite, de la humusul negru din care se ridicau cele mai frumoase grâne, legume, fructe, până la adâncurile în care se lăfăiau aurul și pietrele prețioase.
Ce s-a gândit împăratul? Să facă cel mai frumos palat din lume, înconjurat de cele mai frumoase grădini. Totul era poleit cu aur și decorat cu pietre prețioase. Chiar și casele slujitorilor săi. Împăratul era tare mândru. În zilele însorite de vară nici măcar nu te puteai uita pe fereastră. Te dureau ochii de atâta strălucire! Chiar și în nopțile cu lună plină.
Împăratul a domnit mulți ani în pace și s-a stins doborât de povara anilor. Când a pătruns în împărăția cerului, s-a îndreptat mândru spre sala de judecată. Aici nu era nimeni, dar de undeva se auzi o voce:
-Ia spune, omule, care îți este zestrea?
Împăratul se ridică și arătă spre Pământ.
-Uite, am clădit cel mai frumos palat din lume, am domnit peste cea mai frumoasă împărăție. Am lăsat în urmă o avere greu de măsurat.
-Dar aici? Aici ce ai? îl întrebă vocea.
-Aici? Cum aș putea avea aici ceva?
-Știi, omule, toți vă luptați să vă construiți palate pe pământ, dar uitați să le ridicați și pe cele din ceruri. Aici palatele nu se fac din marmură, aur, pietre nestemate. Ele se ridică din faptele tale bune, din gândurile tale bune, din smerenie. Deci, ce ai aici?
Împăratul își plecă fruntea. Spera să își fi construit măcar o colibă micuță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu