Limite

    -Este atâta mare în mine...

    Se așezase pe nisipul umed și își trimisese gândul departe. Ochii îi păreau plini de visuri, plini până la refuz, atât de plini încât păreau să lăcrimeze de greutatea poverii. 

    Marea din ea... O vedeam frământând nisipul cu degetele ei lungi și subțiri, neliniștită. Măcina tăcută asemeni mării. Neliniște, probabil așa se simțea, neliniștită ca și marea. Se izbea zi de zi de probleme, de griji, de dezamăgiri, le îmbrățișa în lacrimi sărate, le rodea cu furie, înghițea în adângurile ființei ei toate firele mărunte pe care le disloca. Le arunca în întuneric și spera să nu le mai aducă niciodată la suprafață. Era felul ei de a lupta cu viața. Dacă nu o poți doborî dintr-o lovitură, măcar să o macine încetul cu încetul, pe nesimțite.

    -Nu-mi plac limitele, niciodată nu mi-au plăcut. Știu că ele există, nu au cum să nu existe, dar nu îmi place să le știu. Aș vrea să am puterea de a mă întinde până în apropierea lor fără să le ating. Nu aș vrea să știu unde îmi este capătul. Mi-ar părea trist să știu că atât sunt eu. Mă chinuie gândul acesta uneori, mai ales în nopțile cu lună plină când nu pot să dorm. Mă simt ca o mare care își revarsă în fiecare clipă valurile pe mal. Nu își suportă limita malului, știe că nu o poate depăși așa că o roade încetul cu încetul în fiecare zi. Și malul nici nu simte. Nu simte rana care îi stă mai tot timpul deschisă și pe care marea i-o ascunde cu alge și scoici fărâmate. E ca un condamnat pe viață care sapă cu o coadă de lingură în peretele gros al închisorii. Încet, încet, cu răbdare, va depăși limitele impuse. Va ieși la lumină. Apoi va întâlni alte limite. Cam la asta se rezumă viața, lupta cu limitele.