Ruptură

În ziua aceea s-a rupt. A murit. S-a stins. Ne-am despărțit. Am devenit doi străini. Am pornit pe drumuri separate. Totul s-a dus. A devenit cenușă. Iubirea noastră a rămas fără puls.
Îmi repetam în gând zeci de expresii care definesc o relație încheiată, unele metaforice, altele limpezi. Încercam să îmi imprim bine în minte ideea că s-a terminat, că omul acela pe care până mai ieri îl țineam în brațe, îl sărutam, îi declaram iubirea a ales un alt drum, unul care se depărtează de mine, unul care nu merge nici măcar paralel (trecuse mai mult timp, dar mă mințeam că este o rană proaspătă care urma să se vindece frumos).
-Uite, tu o iei pe acolo și eu pe aici.
-Și unde ne întâlnim?
-Nicăieri. Niciodată.
Nu era prima dată când mă simțeam părăsit. Probabil nu avea să fie nici ultima. Cei mai mulți dintre oameni te duc de mână până la un punct, apoi te lasă singur și pornesc pe alt drum. Unul singur are ca scop să te însoțească până la capăt.
-Eu merg doar până aici! Acolo nu am voie!
Îmi răsunau în minte vorbele mamei în prima zi de grădiniță. Stăteam înțepenit în prag și nu îndrăzneam să intru. Mă agățasem de mâna ei și nu voiam nicicum să îi dau drumul. De ce doar până aici în prag? De ce nu mai departe?
De atunci au fost mulți alții care m-au purtat până la un prag sau altul. Poate că asta făcuse și ea. Mă purtase până la un prag, nu avea voie să treacă dincolo de el.
Hai că nu o fi atât de rău!