Un om care nu dorea nimic

  A fost odată ca niciodată un om care s-a închis în sine. Trăise destul printre ceilalți asemeni lui, iubise, fusese dezamăgit, apreciase, desconsiderase, petrecuse, urlase în singurătate. Ai putea spune că, dacă s-ar fi apucat să picteze un tablou folosind pe post de culori toate trăirile lui, ar fi realizat un frumos curcubeu. 

  Dar într-o zi s-a hotărât să se închidă în sine și să caute ceea ce îi lipsea: liniștea interioară. Să o caute sau să o făurească, încă nu știa exact cum avea să procedeze. S-a închis în casa lui, alături de cărțile sale, a ferecat ușile și ferestrele să împiedice zgomotul lumii să ajungă până la el, s-a scufundat în fotoliul său preferat și a început să caute. 

  Nu știu dacă și-a găsit-o sau nu, știu doar că a stârnit curiozitatea celor din jur. De ce petrece atâta timp singur acolo? E mort? E nebun? Meditează sau construiește un plan pentru distrugerea lumii? Cum veștile rele circulă mai repede decât cele bune, curând oamenii care treceau prin fața casei sale au început să creadă că acolo se întâmplau multe lucruri necurate, ba chiar gândeau că cel închis acolo nici nu ar aparține speciei umane. De câte ori treceau pe acolo, țipau și îi aruncau vorbe de ocară, apoi au început să arunce și cu pietre nu doar cu vorbe. 

  Cam așa se întâmplă, cu cât îți cauți liniștea, cu atât o tulburi pe a altora.

Pe o margine de prăpastie

  Ni se întâmplă de multe ori să ajungem acolo, în punctul ăla în care îți vine să-ți bagi picioarele în ea de viață. Câți nu au ajuns până acolo? O dată? De două ori? De sute de ori? Priveam în gol și îmi ziceam: Gata! Până aici! Îmi ajunge! Nu mai suport!

  Am privit în jos. Nu îmi dădeam seama cât de adânc era hăul în care aveam de gând să îmi găsesc scăparea. O ceață fină plutea între pereții abrupți ascunzându-i adâncurile. 

  -Da, acolo o să fie mai bine! îmi ziceam privind în urmă la furtuna care se apropia de mine cu norii ei negri, cu vânturi puternice, cu tunete și fulgere uriașe. Da, așa îmi părea lumea din jurul meu, o furtună violentă din care îmi spuneam că nu am nicio șansă de a scăpa nevătămat. Trebuia să îmi dau drumul în prăpastie și să scap de toate. Mă simțeam la capătul puterilor. 

  Atunci mi-a trecut pentru prima dată prin minte. Dar oare ce mă aștepta dincolo de ceața aceea fină? Liniștea eternă? Sau poate o altă furtună mai puternică decât asta care se apropie? Sau poate, de ce nu, o cădere eternă? Am privit din nou în urmă. Furtuna părea și mai aproape, și mai furioasă, și mai violentă. Ce să fac? Ce să aleg? Îmi era evident că nu pot trăi la nesfârșit acolo, pe margine. Trebuia să iau o decizie!

  Și am decis! Decât să mă scufund în ceața aceea fină care nu îmi spunea nimic, mai bine înfrunt furtuna. Până la urmă, cât poate să dureze o furtună? O oră, o zi cel mult. Și gata, cer senin, soare, curcubeu. 

Ruptură

În ziua aceea s-a rupt. A murit. S-a stins. Ne-am despărțit. Am devenit doi străini. Am pornit pe drumuri separate. Totul s-a dus. A devenit cenușă. Iubirea noastră a rămas fără puls.
Îmi repetam în gând zeci de expresii care definesc o relație încheiată, unele metaforice, altele limpezi. Încercam să îmi imprim bine în minte ideea că s-a terminat, că omul acela pe care până mai ieri îl țineam în brațe, îl sărutam, îi declaram iubirea a ales un alt drum, unul care se depărtează de mine, unul care nu merge nici măcar paralel (trecuse mai mult timp, dar mă mințeam că este o rană proaspătă care urma să se vindece frumos).
-Uite, tu o iei pe acolo și eu pe aici.
-Și unde ne întâlnim?
-Nicăieri. Niciodată.
Nu era prima dată când mă simțeam părăsit. Probabil nu avea să fie nici ultima. Cei mai mulți dintre oameni te duc de mână până la un punct, apoi te lasă singur și pornesc pe alt drum. Unul singur are ca scop să te însoțească până la capăt.
-Eu merg doar până aici! Acolo nu am voie!
Îmi răsunau în minte vorbele mamei în prima zi de grădiniță. Stăteam înțepenit în prag și nu îndrăzneam să intru. Mă agățasem de mâna ei și nu voiam nicicum să îi dau drumul. De ce doar până aici în prag? De ce nu mai departe?
De atunci au fost mulți alții care m-au purtat până la un prag sau altul. Poate că asta făcuse și ea. Mă purtase până la un prag, nu avea voie să treacă dincolo de el.
Hai că nu o fi atât de rău!

Adevărata bogăție

  A fost odată ca niciodată un împărat care domnea peste o țară foarte bogată. Teritoriul său se întindea de la mare până la vârfurile cele înalte ale munților. Pământul său ascundea bogății nemaiîntâlnite, de la humusul negru din care se ridicau cele mai frumoase grâne, legume, fructe, până la adâncurile în care se lăfăiau aurul și pietrele prețioase.

  Ce s-a gândit împăratul? Să facă cel mai frumos palat din lume, înconjurat de cele mai frumoase grădini. Totul era poleit cu aur și decorat cu pietre prețioase. Chiar și casele slujitorilor săi. Împăratul era tare mândru. În zilele însorite de vară nici măcar nu te puteai uita pe fereastră. Te dureau ochii de atâta strălucire! Chiar și în nopțile cu lună plină.

  Împăratul a domnit mulți ani în pace și s-a stins doborât de povara anilor. Când a pătruns în împărăția cerului, s-a îndreptat mândru spre sala de judecată. Aici nu era nimeni, dar de undeva se auzi o voce:

   -Ia spune, omule, care îți este zestrea?

   Împăratul se ridică și arătă spre Pământ.

  -Uite, am clădit cel mai frumos palat din lume, am domnit peste cea mai frumoasă împărăție. Am lăsat în urmă o avere greu de măsurat.

  -Dar aici? Aici ce ai? îl întrebă vocea.

  -Aici? Cum aș putea avea aici ceva?

  -Știi, omule, toți vă luptați să vă construiți palate pe pământ, dar uitați să le ridicați și pe cele din ceruri. Aici palatele nu se fac din marmură, aur, pietre nestemate. Ele se ridică din faptele tale bune, din gândurile tale bune, din smerenie. Deci, ce ai aici?

  Împăratul își plecă fruntea. Spera să își fi construit măcar o colibă micuță.

Evoluție diferențiată

Au fost iubiri care s-au terminat prea devreme. Cel puțin așa le-am perceput atunci. Prea devreme și prea urât.
Fiecare are drumul său, unii ajung mai sus, alții rămân în urmă. Niciodată nu suntem pe aceeași treaptă, poate, în cel mai fericit caz, pe trepte apropiate.
Ce se întâmplă când o „iubire” se stinge printre cuvinte urâte? Nu pot spune că asta se întâmplă de fiecare dată, dar este o experiență pe care am trăit-o personal. Diferența de trepte a devenit destul de mare, unul este capabil să urce mai sus, celălalt se zbate pe treptele inferioare. Atunci încolțește Frustrarea. De ce nu și eu?!
Omul slab, este incapabil să își recunoască limitele și să le aprecieze pe ale celuilalt. Împroașcă cu noroi în speranța că îi va micșora celuilalt valoarea. Cu siguranță nu își dă seama că sub stratul gros de noroi cu care tocmai l-a tapetat se află același om ca și mai înainte. Noroiul se usucă și se scutură. Rămășițele se spală. Totul dispare în timp. Dar tu, cel care împroști cu noroi, vei rămâne pe aceeași treaptă, cu mult în urma mea.

Vindecare

  Oricât de optimiști am fi, realitatea ne plesnește din când în când peste față. Pe unii mai des, pe alții mai rar. Oricât de lin ar fi drumul, e imposibil să nu dai peste o denivelare, o pietricică măruntă care să îți sară în pantof, un fir de praf care să îți înțepe ochiul.

  Trupul suferă, sufletul suferă. 

 Spre deosebire de suflet, trupul pare să aibă memoria scurtă, își uită repede durerea, dar sufletul, nu.

  Sunt dureri ale sufletului care se vindecă doar cu o gură de aer proaspăt, sau cu un pansament de zâmbet, o strângere de mână sau o îmbrățișare. Unele dureri chiar se topesc într-un sărut. Dar ce facem cu afecțiunile grave care au nevoie de tratament îndelungat? Sau, destul de rar din fericire, de o amputație?

  Uneori e nevoie să amputezi o parte de suflet pentru a salva întregul.

Oameni

Uite cam așa stă treaba cu oamenii. Toți sunt turiști prin viața ta. Singurul localnic ești tu. Vin, pleacă, revin. Fac mult zgomot sau admiră tăcuți. Fiecare lasă ceva în urmă. Cei mai mulți lasă multă mizerie, cam tot ce au avut la ei, își scrijelesc numele pe scoarța copacilor, distrug băncuțele de lemn, sau, și mai rău, îți incendiază sufletul. Puțini sunt cei care vin, admiră, pleacă și nu lasă nimic în urmă. Poate doar iarba puțin culcată, dar își revine la primul strat de rouă.
Puțini sunt oamenii frumoși care aduc îmbunătățiri. Repară ceva, îngrijesc sau plantează un copac, construiesc un nou loc de popas. Puțini!
Oamenii sunt turiști în sufletul tău.