Nevoie de liniște

    Știi, era o zi din acelea în care ajungi obosit acasă, și, fără să te schimbi, te trântești pe canapea.

   -Nu, nu o să dorm, îți zici. Stau puțin, așa, să-mi trag sufletul apoi mă apuc de treabă. 

  Pendulezi între vis și lumea agitată, ești ca un acrobat pe o sârmă suspendată deasupra Somnului. Și cazi. Nu știi cum, când, de ce, aterizarea este plăcută, nici urmă de durere, și...

  -Ne prăbușim! Uite, coborâm din ce în ce mai repede! Nu e locul, nu e momentul, uite câte stânci ascuțite avem sub noi. Nu aici! Trebuie să aruncăm ceva, să ne mai ușurăm, poate așa ne mai ridicăm puțin și mai plutim până deasupra câmpiei. Acolo aterizarea va fi mai ușoară!

   Nu îmi dau seama unde sunt, nici cu cine, dar instinctiv încep să caut în jur lucruri de aruncat. Arunc tot ce îmi vine la mână, provizii de mâncare, haine de schimb, cărți, chiar și lucruri dragi sufletului meu. Gata, e gol în jurul meu.

   -Nu este suficient! Mai trebuie!

   Bine, mai trebuie, dar ce? Mă uit temător peste margine. Sunt într-un balon cu aer cald care se apropie încet de pământ. Nu știu cine îl manevrează iar eu habar nu am cum să preiau conducerea. Să arunc... Ce să mai arunc? Poate pe mine!

    -O să ne prăbușim! Strig și eu pentru prima dată și mă sperii mai tare de țipătul meu decât de cădere.

   -Perfect! Eu zic să ușurăm și tu adaugi! Exact ce ne trebuie! Un gând rău! Tu știi cât atârnă astea? Și culmea, ne stau mai aproape de suflet decât cele bune, știi, ca la școală. Elevii turbulenți stau în prima bancă, să fii cu ochii pe ei. Așa și cu gândurile rele, le ținem toată ziua în brațe. Tu nu vezi ce ai aruncat până acum? Hrană pentru trup, hrană pentru suflet, adăpost... Nimic rău! 

    -Păi ce ai vrea să arunc?

   -Uite, toată ura aceea pe care ai adunat-o atâția ani, toate neliniștile, toate dezamăgirile! Sper că îți dai seama că sunt fără rost. Aruncă-le! Poate așa ne mai ridicăm puțin! Hai! Aruncă-le!

    Mă uit la picioarele mele. Un sac pe care scrie mare SUFLET a apărut din neant. Îl deschid cu grijă și mă uit înăuntru. Într-adevăr, primele priviri pe care le întâlnesc sunt pline de ură, apoi altele disperate, încruntate, înlăcrimate. Zâmbetele și privirile senine sunt mai pe la fund. Înfig mâna în ele, închid ochii și încep să arunc peste bord. Le aud scrâșnind din dinți, urlând, înjurând, blestemând, hohotind. Arunc până când nu mai aud nimic. E liniște. Deschid ochii și mă uit în sac. Un zâmbet luminos mă privește înapoi.

   -Gata! Suntem salvați!

   Pentru prima dată mă întreb cine vorbește.