În căutarea iubirii...

  Trăise mult timp în întuneric, ca orice viitoare apă curgătoare. Se odihnise în pântecul cald al pământului, se umpluse de energie, dar acum simțea că odihna îi era mai mult decât suficientă. Visase niște brațe deschise care îl așteptau într-un alt colț de lume, acolo unde soarele răsare, brațe întunecoase, vălurite și sărate. Trebuia să le găsească! Așa că și-a adunat toate puterile, s-a încordat și a spart stânca în care era captiv de mii de ani. A izvorât întâi ca un fir de apă limpede și dulce, apoi, pe ce înainta, primea puteri. Se hrănea cu apa ploilor și a altor pâraie mărunte, se înfoia, se tulbura, rodea pietre și stânci, maluri, pământuri nestatornice. Devenise un râu puternic fără să-și fi dat seama. Nu uitase brațele acelea care îl așteptau spre răsărit, nici nu ar fi putut să le uite. Le visa în fiecare seară, scăldat în lumina argintie a lunii. Trebuia să le găsească! Trebuia! Munți i se ridicau în cale, dar el nu renunța. Pe cei mai slabi, îi rodea tăcut și fără milă. Pe cei puternici îi ocolea. Privirea lui era doar spre răsărit!

   -O apă așa de mare cu brațe deschise și sărate? Nu, nu există! Îi spuneau păraiele mărunte de munte.

   -Astea sunt vise! Nu există! Spuneau râurile domoale sorbite de soare în timpul verii.

   Râul nostru nu auzea, continua să creadă că undeva, acolo, la răsărit, se află sufletul său pereche. Se înfuria, se zbuciuma între malurile sale late, se ridica în valuri înalte și se arunca cu putere peste maluri. Uneori, din valurile sale, se ridicau în aer stropi sărați. 

   -Spre răsărit! Spre răsărit! Acolo mă așteaptă...

   Și gândul acesta îi dădea puteri.

   Obosise, obosise de prea mult zbucium, de prea multe stânci sfărâmate, de prea multe unduiri și căutări zadarnice. Aproape se resemnase. O să devină un lac și atât. Se opri și își trase sufletul. În zare, se auzeau valuri izbite de mal, ca o chemare. Pescăruși țipând, ca o chemare. Putea să audă chiar și strigătul mut al scoicilor, al peștilor, al meduzelor. Era aproape. Își adună toate forțele, se umflă pentru ultima dată, străpunse malul înalt și se rostogoli fericit în brațele pe care le visase atâtea secole.

   O găsise. Sufletul pereche!