Iertare

  Iartă! Iartă! Iartă! Apoi va fi mai bine! Mă cam săturasem de toate îndemnurile astea pozitiviste! Oameni buni, chiar credeți că totul este atât de ușor? Închid ochii, pocnesc de trei ori din călcâie ca în basme, și gata! S-a înfăptuit iertarea!

Uite că nu pot! Numai gândul ăsta că aș putea ierta parcă îmi stă ca o piatră de moară! Ce să iert? Că mi s-a făcut rău gratuit, fără să fi făcut nimic? Și să iert? Pentru ce? Cum ar putea un criminal să scape fără pedeapsă. Mi-a ucis! Ce? Niște vise, speranțe, ceva timp... Nu mare lucru. Un fleac! Le recuperez eu de la următorul colț de stradă! Sigur!
  -Iartă-i! Nu știu ce fac!
  -Ba cred că știu ei destul de bine ce fac! Și o fac cu bună știință! Crimă cu premeditare! Nu este un simplu și banal accident orchestrat de soartă!
  -Iartă!
  -Cum?
  -Simplu! Imaginează-ți că sunt copii, copii fără minte. Încă nu au cunoștințe de șah sau domino să știe ce urmează după fiecare acțiune a lor. Jocul lor se desfășoară aici și acum. Atât. Nu văd mai departe. Ce face cu un copil care greșește? De îl lovești, se înrăiește, devine mai sălbatic. Îi răspunzi la violență cu violență. Îi pui bazele unei noi limbi pe care o va vorbi probabil toată viața. Trebuie să îl înveți s-o uite! La fiecare palmă pe care o dai, durerea loviturii rezonează în tine. O simți usturătoare pe propria piele. Mângâie obrazul pe care îți vine să îl plesnești și pleacă mai departe. O înțepătură de suflet care va trece. Atât!
  Iartă, doare mai puțin!

O floare și un grădinar

  Nu mă gândisem niciodată că într-o relație fiecare are dublu rol. Suntem grădinar și floare în același timp. Sădim și suntem răsădiți. Suntem îngrijiți și îngrijim în același timp. Dacă reușim să jucăm bine ambele roluri, relația este perfectă. Sau... contează cât de iscusit este grădinarul? Adevărul este că fără o sămânță sănătoasă nu poți face mare lucru, oricât de priceput ai fi. 

  Ce îl face pe un grădinar fericit? Frumusețea grădinii sale! Asta ar trebui să ne facă pe fiecare dintre noi fericiți, frumusețea celui de lângă noi. Și când spun frumusețe, nu mă gândesc la partea pur fizică, deși un zâmbet sănătos face minuni, ci la partea sufletească. 

  Reciprocitate! Până la urmă tot aici ajungem! Grădinarul își iubește grădina, grădina îl răsplătește cu toată frumusețea florilor sale. 

  Dar, să grădinărești este o artă! Trebuie să știi când trebuie udate, să nu fie prea rar și să te trezești cu iarba arsă, dar nici prea des, ți-ar putrezi toate florile. Trebuie să știi când să plivești buruienile, crescute în umbra lor, florile tale vor fi destul de firave, cu greu vor putea să te bucure cu parfum. Trebuie să știi când să le ferești de soare sau de ploi. Trebuie să știi când să le ferești de cei care vor să ți le rupă. Și mai ales, să le cultivi fără să privești necontenit spre grădina vecinului. Până la urmă, iubirea nu este o competiție!

  Sfaturi sunt multe, dar fiecare grădină are propriile reguli. Nu există un leac universal.

  Spor la grădinărit!

Oameni - anotimpuri

  Oamenii sunt ca anotimpurile.

  Unii sunt vioi, fragili, plini de speranță. Au un parfum amețitor, te „îmbată” doar stând alături de ei. Au energie și muguri, mii de muguri. Flori mărunte și delicate. Au răceala ultimelor zăpezi și căldura blândă a soarelui. Au tandrețe. Sunt oamenii - primăvară.

  Alții sunt aprigi, fierbinți, vulcanici, plini de pasiune. Le simți arșița în obraji și pe buze. Au culoare, parfum discret, au toropeala soarelui de amiază și irascibilitatea furtunilor de vară. Ei sunt oamenii - vară. 

  Oamenii melancolici, visători, oamenii care au în ei un iz de tristețe, de speranță ruptă și înnodată de prea multe ori. Oameni plini de culoare, de parfum amețitor de fructe coapte, oameni cu brațe deschise printre care se strecoară lumina. Nu orice fel de lumină, o lumină blândă, caldă. Oameni calzi, roditori, dar cu ploi reci, năvalnice și persistente. Oamenii - toamnă, oamenii care merg înainte aruncând priviri furișe în urmă, pentru că nu își pot imagina viitorul fără trecut. 

  A patra categorie, oamenii luminoși dar reci, probabil au luptat cu prea multe dezamăgiri și își păstrează restul de căldură doar în interior. Tăcerea este felul lor de a vorbi. Tac și seamănă lumină. Ei sunt viscole aprige, țurțuri de gheață și Crăciun. Le este greu să își arate iubire, dar când o fac, oferă totul. Tot! Oamenii - iarnă.

  Ce fel de om sunt eu? Omul - toamnă. Am în mine culoare, parfum și ploaie, multă ploaie. 

Cuvintele din interior

  Obosisem, mă simțeam epuizat, atât fizic cât și sufletește. Parcă nu aveam putere să mă bucur că încă mai exist sau să urlu pentru toate durerile din mine. Inspiram, expiram și atât. M-am trântit pe spate undeva în iarbă și am închis ochii. Nu îmi păsa de nimic. Voiam doar să acumulez suficientă energie să mai trăiesc. 

  Atunci am simțit pentru prima dată o zvâcnire în interiorul meu. La început mi se părea că îmi zvâcnește în stomac, dar mai târziu am realizat că zvâcnea undeva în dreptul inimii rezonând mai departe, până în vârful degetelor. O pasăre măruntă era captivă în interiorul meu și bătea din când în când din aripi. Cum ajunsese acolo? Intrase odată cu aerul inspirat? Sau se născuse acolo? Aveam nevoie urgent de o ecografie, să știu ce este în interiorul meu, așa că mi-am făcut o programare la doctor.

  -Nu ai nimic! Nu-ți mai face griji degeaba!

  -Nu se poate! am strigat. O simt, uite, chiar și acum! 

  -Se poate, nu te contrazic. Dar probabil ar trebui să încerci o altfel de ecografie.

  -De care? 

  -Una de suflet.

  -Și unde se fac astfel de ecografii? Vreau să mă programez chiar acum!

  -Acasă la tine. Te așezi în fața oglinzii, lași de-o parte restul lumii și privești în tine. O să vezi...

  Probabil doctorul era puțin nebun, dar,ce mă costa să încerc? M-am dus acasă, am închis ferestrele, am tras draperiile și m-am așezat în fața oglinzii. Nu știam la ce să mă uit sau cum, probabil ar trebui făcută un fel de incantație, nu cred că poate fi atât de simplu. Îmi priveam obsesiv mâinile, păreau sfioase și temătoare. Parcă se fereau de ochi, nu voiau să fie văzute. După câteva minute bune, am realizat că nu îmi privisem nicio clipă chipul. Nici când am realizat lucrul acesta, tot nu mi-am ridicat privirea. Mă simțeam rușinat față de mine însumi, parcă mă dezamăgisem, îmi încălcasem o promisiune, făcusem ceva ce nu trebuia. Aripile din interiorul meu începuseră să se zbată și mai tare, aproape că le vedeam mișcarea pe sub piele. Atunci s-a petrecut ceva ciudat. Abdomenul meu a devenit transparent și luminos, de parcă întregul perete de mușchi și piele se transformase în sticlă. Puteam să privesc în interiorul meu. Nu vedeam rețele de vase, nici oase albe, nici organe. Vedeam un spațiu gol în care... da, în care își flutura paginile o carte. M-am apropiat mai mult de oglindă și am privit cu atenție. Paginile erau goale. Se desfăceau ca un evantai de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, fiecare pagină pe rând sau câte zece pagini simultan. Nimic. Niciun cuvânt. De parcă era părăsită. Mi-am șlefuit în minte cuvântul „eu” și l-am trântit grăbit pe prima pagină. Ca prin minune, pagina s-a liniștit așezându-și liniștea peste celelalte. 

  Un stol de cuvinte mi se rotea prin minte. Trebuie să le scriu, să liniștesc și celelalte pagini, să fie pace în mine.

  „Eu...”

Un om care nu dorea nimic

  A fost odată ca niciodată un om care s-a închis în sine. Trăise destul printre ceilalți asemeni lui, iubise, fusese dezamăgit, apreciase, desconsiderase, petrecuse, urlase în singurătate. Ai putea spune că, dacă s-ar fi apucat să picteze un tablou folosind pe post de culori toate trăirile lui, ar fi realizat un frumos curcubeu. 

  Dar într-o zi s-a hotărât să se închidă în sine și să caute ceea ce îi lipsea: liniștea interioară. Să o caute sau să o făurească, încă nu știa exact cum avea să procedeze. S-a închis în casa lui, alături de cărțile sale, a ferecat ușile și ferestrele să împiedice zgomotul lumii să ajungă până la el, s-a scufundat în fotoliul său preferat și a început să caute. 

  Nu știu dacă și-a găsit-o sau nu, știu doar că a stârnit curiozitatea celor din jur. De ce petrece atâta timp singur acolo? E mort? E nebun? Meditează sau construiește un plan pentru distrugerea lumii? Cum veștile rele circulă mai repede decât cele bune, curând oamenii care treceau prin fața casei sale au început să creadă că acolo se întâmplau multe lucruri necurate, ba chiar gândeau că cel închis acolo nici nu ar aparține speciei umane. De câte ori treceau pe acolo, țipau și îi aruncau vorbe de ocară, apoi au început să arunce și cu pietre nu doar cu vorbe. 

  Cam așa se întâmplă, cu cât îți cauți liniștea, cu atât o tulburi pe a altora.

Pe o margine de prăpastie

  Ni se întâmplă de multe ori să ajungem acolo, în punctul ăla în care îți vine să-ți bagi picioarele în ea de viață. Câți nu au ajuns până acolo? O dată? De două ori? De sute de ori? Priveam în gol și îmi ziceam: Gata! Până aici! Îmi ajunge! Nu mai suport!

  Am privit în jos. Nu îmi dădeam seama cât de adânc era hăul în care aveam de gând să îmi găsesc scăparea. O ceață fină plutea între pereții abrupți ascunzându-i adâncurile. 

  -Da, acolo o să fie mai bine! îmi ziceam privind în urmă la furtuna care se apropia de mine cu norii ei negri, cu vânturi puternice, cu tunete și fulgere uriașe. Da, așa îmi părea lumea din jurul meu, o furtună violentă din care îmi spuneam că nu am nicio șansă de a scăpa nevătămat. Trebuia să îmi dau drumul în prăpastie și să scap de toate. Mă simțeam la capătul puterilor. 

  Atunci mi-a trecut pentru prima dată prin minte. Dar oare ce mă aștepta dincolo de ceața aceea fină? Liniștea eternă? Sau poate o altă furtună mai puternică decât asta care se apropie? Sau poate, de ce nu, o cădere eternă? Am privit din nou în urmă. Furtuna părea și mai aproape, și mai furioasă, și mai violentă. Ce să fac? Ce să aleg? Îmi era evident că nu pot trăi la nesfârșit acolo, pe margine. Trebuia să iau o decizie!

  Și am decis! Decât să mă scufund în ceața aceea fină care nu îmi spunea nimic, mai bine înfrunt furtuna. Până la urmă, cât poate să dureze o furtună? O oră, o zi cel mult. Și gata, cer senin, soare, curcubeu. 

Ruptură

În ziua aceea s-a rupt. A murit. S-a stins. Ne-am despărțit. Am devenit doi străini. Am pornit pe drumuri separate. Totul s-a dus. A devenit cenușă. Iubirea noastră a rămas fără puls.
Îmi repetam în gând zeci de expresii care definesc o relație încheiată, unele metaforice, altele limpezi. Încercam să îmi imprim bine în minte ideea că s-a terminat, că omul acela pe care până mai ieri îl țineam în brațe, îl sărutam, îi declaram iubirea a ales un alt drum, unul care se depărtează de mine, unul care nu merge nici măcar paralel (trecuse mai mult timp, dar mă mințeam că este o rană proaspătă care urma să se vindece frumos).
-Uite, tu o iei pe acolo și eu pe aici.
-Și unde ne întâlnim?
-Nicăieri. Niciodată.
Nu era prima dată când mă simțeam părăsit. Probabil nu avea să fie nici ultima. Cei mai mulți dintre oameni te duc de mână până la un punct, apoi te lasă singur și pornesc pe alt drum. Unul singur are ca scop să te însoțească până la capăt.
-Eu merg doar până aici! Acolo nu am voie!
Îmi răsunau în minte vorbele mamei în prima zi de grădiniță. Stăteam înțepenit în prag și nu îndrăzneam să intru. Mă agățasem de mâna ei și nu voiam nicicum să îi dau drumul. De ce doar până aici în prag? De ce nu mai departe?
De atunci au fost mulți alții care m-au purtat până la un prag sau altul. Poate că asta făcuse și ea. Mă purtase până la un prag, nu avea voie să treacă dincolo de el.
Hai că nu o fi atât de rău!