marți, 12 august 2014

Adevărata bogăție

  A fost odată ca niciodată un împărat care domnea peste o țară foarte bogată. Teritoriul său se întindea de la mare până la vârfurile cele înalte ale munților. Pământul său ascundea bogății nemaiîntâlnite, de la humusul negru din care se ridicau cele mai frumoase grâne, legume, fructe, până la adâncurile în care se lăfăiau aurul și pietrele prețioase.
  Ce s-a gândit împăratul? Să facă cel mai frumos palat din lume, înconjurat de cele mai frumoase grădini. Totul era poleit cu aur și decorat cu pietre prețioase. Chiar și casele slujitorilor săi. Împăratul era tare mândru. În zilele însorite de vară nici măcar nu te puteai uita pe fereastră. Te dureau ochii de atâta strălucire! Chiar și în nopțile cu lună plină.
  Împăratul a domnit mulți ani în pace și s-a stins doborât de povara anilor. Când a pătruns în împărăția cerului, s-a îndreptat mândru spre sala de judecată. Aici nu era nimeni, dar de undeva se auzi o voce:
   -Ia spune, omule, care îți este zestrea?
   Împăratul se ridică și arătă spre Pământ.
  -Uite, am clădit cel mai frumos palat din lume, am domnit peste cea mai frumoasă împărăție. Am lăsat în urmă o avere greu de măsurat.
  -Dar aici? Aici ce ai? îl întrebă vocea.
  -Aici? Cum aș putea avea aici ceva?
  -Știi, omule, toți vă luptați să vă construiți palate pe pământ, dar uitați să le ridicați și pe cele din ceruri. Aici palatele nu se fac din marmură, aur, pietre nestemate. Ele se ridică din faptele tale bune, din gândurile tale bune, din smerenie. Deci, ce ai aici?
  Împăratul își plecă fruntea. Spera să își fi construit măcar o colibă micuță.

Evoluție diferențiată

Au fost iubiri care s-au terminat prea devreme. Cel puțin așa le-am perceput atunci. Prea devreme și prea urât.
Fiecare are drumul său, unii ajung mai sus, alții rămân în urmă. Niciodată nu suntem pe aceeași treaptă, poate, în cel mai fericit caz, pe trepte apropiate.
Ce se întâmplă când o „iubire” se stinge printre cuvinte urâte? Nu pot spune că asta se întâmplă de fiecare dată, dar este o experiență pe care am trăit-o personal. Diferența de trepte a devenit destul de mare, unul este capabil să urce mai sus, celălalt se zbate pe treptele inferioare. Atunci încolțește Frustrarea. De ce nu și eu?!
Omul slab, este incapabil să își recunoască limitele și să le aprecieze pe ale celuilalt. Împroașcă cu noroi în speranța că îi va micșora celuilalt valoarea. Cu siguranță nu își dă seama că sub stratul gros de noroi cu care tocmai l-a tapetat se află același om ca și mai înainte. Noroiul se usucă și se scutură. Rămășițele se spală. Totul dispare în timp. Dar tu, cel care împroști cu noroi, vei rămâne pe aceeași treaptă, cu mult în urma mea.

marți, 5 august 2014

Vindecare

  Oricât de optimiști am fi, realitatea ne plesnește din când în când peste față. Pe unii mai des, pe alții mai rar. Oricât de lin ar fi drumul, e imposibil să nu dai peste o denivelare, o pietricică măruntă care să îți sară în pantof, un fir de praf care să îți înțepe ochiul.
  Trupul suferă, sufletul suferă. 
 Spre deosebire de suflet, trupul pare să aibă memoria scurtă, își uită repede durerea, dar sufletul, nu.
  Sunt dureri ale sufletului care se vindecă doar cu o gură de aer proaspăt, sau cu un pansament de zâmbet, o strângere de mână sau o îmbrățișare. Unele dureri chiar se topesc într-un sărut. Dar ce facem cu afecțiunile grave care au nevoie de tratament îndelungat? Sau, destul de rar din fericire, de o amputație?
  Uneori e nevoie să amputezi o parte de suflet pentru a salva întregul.

vineri, 1 august 2014

Oameni

Uite cam așa stă treaba cu oamenii. Toți sunt turiști prin viața ta. Singurul localnic ești tu. Vin, pleacă, revin. Fac mult zgomot sau admiră tăcuți. Fiecare lasă ceva în urmă. Cei mai mulți lasă multă mizerie, cam tot ce au avut la ei, își scrijelesc numele pe scoarța copacilor, distrug băncuțele de lemn, sau, și mai rău, îți incendiază sufletul. Puțini sunt cei care vin, admiră, pleacă și nu lasă nimic în urmă. Poate doar iarba puțin culcată, dar își revine la primul strat de rouă.
Puțini sunt oamenii frumoși care aduc îmbunătățiri. Repară ceva, îngrijesc sau plantează un copac, construiesc un nou loc de popas. Puțini!
Oamenii sunt turiști în sufletul tău.

miercuri, 30 iulie 2014

Dor de tine

  Știi, nu reușesc să mi te prind de suflet, sau să te leg cumva de mine. Nu pentru a te ține mereu lângă mine, ci pentru a fi sigur că ai se te întorci de câte ori pleci. Mi-e teamă că într-o zi ai să rătăcești drumul sau pur și simplu vei dori să nu te mai întorci. 
Cât îmi ești aproape, fericirea mea este întreagă. Când pleci, locul tău este ocupat de Teamă, teama de a nu rămâne gol. 
  Știi de ce se teme? A avut dintotdeauna forma ta. Nu a reușit să se adapteze niciunei alte forme, nici mai mare, nici mai mică. Are pereții rigizi, nu flexibili. Dacă tu pleci, nimeni nu-l va mai putea umple în întregime.

„10”

Postfață „10”

                Tu ai greșit ? Da, sigur că ai greșit.
Nu numai tu, și eu, si ea, și ei... Cu toții am greșit. Am greșit de la simplu (vărsatul cafelei pe tastatura colegului, spartul bibeloului bunicii, sau ce clișeu vrei tu) până la complex, până la oribil. I-ai rănit pe cei care te iubesc și pe care îi iubești, fie ei iubite/iubiți, părinți, prieteni dragi, rubedenii, animale de companie, și așa mai departe. Iar atunci când îi rânești pe cei iubiți te rânești pe tine, când îi trădezi ți-o faci ție, când îi dezamăgești... Rănile pe care ni le facem singuri sunt mai adânci decât cele pe care ni le fac alții, iar rănile făcute de alții ne fac sa ne adâncim propriile răni: e vina mea că am fost înșelat, n-am oferit destul; e vina mea că am fost trădat, n-am fost suficient; e vina mea că am fost părăsit, n-am iubit destul.
Ceea ce ne spune sufletul despre propriile răni este contra-intuitiv: de cele mai multe ori suntem părăsiți pentru că iubim prea mult, pentru că suntem “prea” devotați, pentru că oferim totul fără sa cerem nimic înapoi...
Dar, sa facem un exercițiu: sa revizitam rănile. Ele sunt 10 la număr. Prin exercițiul făcut mai sus, am stabilit ca vina ne aparține, am comis “crima”.

       “- Gândești ca o varză!
       Îmi răsună în minte vocea profesoarei de română.”


Deci, să rănești pe cineva e foarte ușor si de cele mai multe ori gratuit, poate chiar involuntar. Profesorii sunt pentru noi niște mentori, fie că vor fie că nu, fie că se pricep sau ba. Poate le urmam exemplul și devenim profesori ca să inspiram la rândul nostru, sau poate fugim de exemplul lor negativ și facem cu totul și cu totul altceva (macaragiu e primul exemplu care-mi trece prin cap). Sau poate suntem încăpățânați, cine știe? Astfel de decizii sunt luate, cred, cu sufletul – facem ceea ce credem că e bine, dar oare poți fi vreodată sigur? Nu, alegi cu sufletul și îți muști buza, sperând că e alegerea “bună”, că totul o să fie bine, că o să fim fericiți. Apoi fierul încins vine și arde locul, sfârâie și cicatrizează rana in același timp, n-o lasă deschisă, iar pe corp ne rămân cicatrice daca avem noroc, sau răni dacă nu.
Ce este fericirea? La un moment dat ajunge să nu mai conteze, suntem ca pânzele unei corăbii pe o mare fără vânt si fără valuri. Suntem toropiți de căldura soarelui și răcoriți de luna mare și rece. Suntem asurziți de liniște iar șirul zilelor si nopților începe să se rupă, visăm la zgomotul furtunii și la nesperatul vânt care nu mai vine, realitatea ni se pare vis și visul realitate, visăm cu speranță si ne trezim uscați de soare sau împietriți de frigul nopții... Nu se întâmplă nimic. Suntem doar noi, cu cicatricele/rănile adunate și cu tot timpul din lume. Și așa, mai devreme sau mai târziu, le revizitam. Retrăim focul lor, ne lăsăm mistuiți – asta ne este pedeapsa. Suntem siguri că moartea va veni, si paradoxal ne dăm seama că am știut asta de la început. Uităm de noi, de ei, de zile și de nopți, de moarte, de soare, de vânt, de luna, de tot! Cu adevărat nimic nu mai contează, închidem ochii și ne lăsăm purtați de ceea ce o sa vina...
Așa ajungem să ne lăsăm involuntar purtați ca pânzele unei corăbii care se umflă de vânt, ca pupa împinsă de valuri. Așa ne ispășim pedeapsa. De-abia atunci ne dăm seama că fericirea pe care ne-am   dorit-o a fost falsă și iluzorie, o proiecție mincinoasă a mintii de care suntem acum liberi. șăîâț
                Astfel, personajul principal, Scriitorul, a încetat să mai caute răspunsul. Zilele trec pentru el         într-un șir anapoda și nesfârșit, una dintr-alta și mai fără sens decât cealaltă. Forțat să scrie de un chip invizibil, povestirile încep să curgă greu, una, două... și așa mai departe. Le scrie cu grabă, așteptând clipa nesperată a evadării. Paradoxal, cu cât se afundă mai mult in povești, își dă seama că nu are scăpare și că temnița îi este, de fapt, casă.
                Putem sa fugim, dar niciodată din noi.
                Cătălin Popescu


.



marți, 29 iulie 2014

Crește-mi aripi...


  Crește-mi aripi, sădește-mi în suflet Libertatea și spune-mi că pot pleca oricând! Oricând... cu jumătate din sufletul tău. 

  Mă întreb, oare mi-ar îngreuna zborul sau mă va ajuta să mă ridic mai iute în văzduh? 
  Și am zburat! 
 Mă simțeam un punct mărunt în marea aceea albastră de cer, un punct mărunt dar suficient de puternic să o străbată. Nu știu cât am zburat, dar brusc m-am oprit. Ceva mă ținea strâns de o aripă și mă trăgea înapoi. Nu erai tu, nici jumătatea aceea de suflet care zbura cu mine, era un Dor cumplit, Dor de tine...

Anticopiere

html2canvas example Upload to Imgur Print Print

this is bold red

Feedback form with screenshot This script allows you to create feedback forms which include a screenshot, created on the clients browser, along with the form. The screenshot is based on the DOM and as such may not be 100% accurate to the real representation as it does not make an actual screenshot, but builds the screenshot based on the information available on the page. How does it work? The script is based on the html2canvas library, which renders the current page as a canvas image, by reading the DOM and the different styles applied to the elements. This script adds the options for the user to draw elements on top of that image, such as mark points of interest on the image along with the feedback they send. It does not require any rendering from the server, as the whole image is created on the clients browser. No plugins, no flash, no interaction needed from the server, just pure JavaScript! Browser compatibility Firefox 3.5+ Newer versions of Google Chrome, Safari & Opera IE9

Copyright